marți, 27 octombrie 2015

De sezon: Balsam de buze Verre de Nature, cu ulei de cătină, ulei de sâmburi de struguri și ulei de portocale, de la Manicos

Avem parte de o toamnă capricioasă. Astăzi a fost destul de plăcut afară, soarele ne-a mai încălzit puțin, ne-a lăsat în pace și vântul... Săptămâna trecută, însă, a debutat cu o combinație letală pentru... buze. Vântul și aerul rece s-au aliat și au început degrabă conspirația împotriva buzelor sensibile, punându-și în plan să le usuce, fără nicio urmă de milă.
Mi-am zis că trebuie să acționez cât mai repede, să nu las „drăcușorii meteorologici” să le vină de hac buzelor mele. Așa am pornit în căutarea balsamului de buze ideal. Până acum, am încercat diverse remedii, de la cele mai banale, până la cele mai populare. Am fost încântată de ce făcea unguentul clasic de gălbenele, varianta simplă, de la Plafar, sau cea cu arnică, de la Fares. Un mic inconvenient au: mirosul de vaselină. Pentru unele, acesta poate fi un atuu, e dovada clară că nu conține parfum. Totuși, am găsit puțin deranjant acest miros, mai ales când aplicam unguentul seara, înainte de culcare. Dintre produsele populare, cel mai bine mi-a priit Nivea, dar numai varianta Essential Care. Restul, apă de ploaie, inclusiv variantele colorate de la Nivea, am mai avut vreo două variante de la Garnier (care nici nu cred că se mai găsesc), nici Baby Lips de la Maybelline nu prea face față (am încercat varianta cu galben și cea cu mov), mi se pare că se șterge destul de repede, deși în general sunt tare încântată de produsele lor. Nu mai vorbesc de Balea sau Avon, care au fost mari dezamăgiri. 
Mă gândeam ca acum să încerc ori Neutrogena, ori Himalaya, dar... surpriză! În DM, din pură întâmplare, am găsit ceva cu totul deosebit...
Este vorba despre balsamul de buze Verre de Nature, cu ulei de cătină, ulei de sâmburi de struguri și ulei de portocale. De ce este deosebit? Pentru că se prezintă a fi balsamul de buze realizat în proporție de minim 98% din ingrediente naturale. Deci, atunci când mâncăm, nu vom mai ingera parabeni, conservanți, alergeni sau alte substanțe chimice.

Așa se prezintă ambalajul:

Avem și o scurtă prezentare, cu beneficiile fiecărui ingredient:

Apoi, aflăm că îl putem folosi ca atare sau pe sub rujul preferat. Tot aici avem și lista completă a ingredientelor:

Made in Romania, maaare avantaj atunci când aleg un produs cosmetic. Date despre producător, cantitate și valabilitatea, toate le găsim pe spatele ambalajului:

Produsul în sine :)

În concluzie, pentru 7,7 lei acest balsam e o adevărată minune, fără nicio exagerare. E un produs care nu trebuie să lipsească din geanta nimănui, mai ales acum, că vine iarna. Chiar protejează buzele de aerul rece și rezistă vreme îndelungată, chiar dacă mâncăm sau bem, asta deoarece ceara naturală de albine, componentul principal, are o aderență mai mare decât orice alt tip de ceară sintetică. Plus că are un miros delicios de portocale, datorită uleiului extras din acest fruct, ingredient conținut de acest produs. La prețul ăsta, merită încercat :)

luni, 26 octombrie 2015

Despre prima iubire

Toni Delaco și Toni Junior stau la masă, mâncând... niște brânză pufoasă, desigur. Toni Delaco nu se poate abține să nu remarce calitățile brânzei:
-Brânza asta e mai pufoasă decât blănița unei pisici persane, mai pufoasă decât norișorii care se lasă purtați de vântul cald al verii... 
Dar Toni Junior parcă nici nu-l aude. E distant, privește în gol, molfăind cu greutate pufoșenia de brânză calcică pentru copii, de la Delaco. Motivul era colega lui de bancă, care îi era dragă precum brânzica lui preferată, dar nu știa cum să îi spună tatălui său. Deodată, prinde curaj, își ia... brânza în dinți și îl întreabă pe tatăl său:
-Tată, cum a fost prima ta iubire?
Toni îl privește debusolat, cu ochii mari nu cât cepele, ci cât cutiile de cremă de brânză de 150 g. Respiră adânc și îi spune lui Toni Junior:
-Dragul meu, într-adevăr a venit momentul să vorbim ca de la bărbat la bărbat. Cum arăta prima mea dragoste? Păi, avea o... piele palidă, ușor gălbuie, de culoarea lunii pline...
-Era vampiriță?
-Nu, nu era vampiriță... și nu mă întrerupe. Deci... Era palidă, dar era fină ca o bucată de satin, ruptă din juponul reginei Persiei. Nici măcar sărutul furat pe malul Senei nu e atât de suav și gingaș precum era ea... Doamne, ce vremuri...
-Era grasă?
-Depinde cum o iei, era când mai mare, când mai mică. Dar niciodată nu avea mai mult de 24 de grame de grăsime la suta de grame...
Toni Junior îl privește ușor bulversat, se gândea ori că domnișoara în cauză ar fi putut avea oscilații de greutate, ori că tatăl său era, de fapt, un reputat savant, care era capabil să scaneze o persoană cu ochii și să îi calculeze automat procentajul de grăsime din corp. Toni Delaco își continuă povestea:
-... nu era nici prea aprigă, dar nici prea domoală, era savuroasă precum e un pupic pe obrăjorul durduliu al unui bebeluș. Era pur și simplu perfectă, ca sunetul unei viori Stradivarius în mâna celui mai iscusit violonist de la Scala din Milano.
-Fuma?
-Ea nu, doar frații ei. Și un verișor... mai suplu. Ea niciodată nu mirosea a fum, din contră, era parfumată ca roua dimineții, ca iarba acoperită cu mii de globulețe de rouă. Aș mai putea spune că pentru mine era dulce, dulce ca o moleculă de zahăr extrasă din cea mai dulce trestie de zahăr din Caraibe, peste care au trecut cele mai dulci raze de soare din lumea asta. Bineînțeles, apoi îți dădeai seama că e și oarecum... sărată, dar optim, nicidecum la fel de sărată ca o soacră, care apare în prag tocmai când vrei să savurezi ultima feliuță de telemea.
-Îi făceai și declarații de dragoste?
-Sigur! De obicei plecam de la trăsătura ei principală: finețea. Și îi spuneam: „ești mai fină ca ursulețul de pluș pe care l-am primit când aveam un anișor” sau „te iubesc mai mult decât iubeam mașinuța roșie pe care mi-a furat-o verișorul Luigi când a venit în vizită, acum 30 de ani”.  
-Tată, dar nu mi-ai spus cum o cheamă.
-Sofia... O cheamă Sofia...
-Și unde e ea acum?
-Probabil prin vitrinele magazinelor.
-E pasionată de shopping? Sau e fotomodel?
-Nu dragule. Așteaptă să o ia cineva acasă.
-Nu are casă?!
-Ba da, fiule. Pentru ea, acasă e acolo unde o mănânci.
Toni Junior cască ochii și mai mari, la fel de mari cât o cutie de brânză topită triunghiuri, și îl întreabă stupefiat pe tatăl lui:
-E cumva hrană pentru canibali???
-Nici vorbă. E hrană pentru gurmanzi. E cașcaval. Cel mai fin cașcaval Delaco, mai fin decât un pui de găină proaspăt ieșit din găoace. Între noi fie vorba, e mai fin și decât părul lui Jennifer Lopez. E mai apetisant ca ochii Madonnei, mai savuros ca râsul învățătoarei când corectează compunerile voastre despre ce vreți să fiți când veți fi mari.
-Tată, m-ai zăpăcit. Ești prea fan brânză pentru un subiect atât de sensibil...
-Știu. Acum vino să-ți fac cunoștință cu Sofia. Poate așa îți va zbura gândul de la colega de bancă...


Articol scris pentru SuperBlog 2015

duminică, 25 octombrie 2015

Trei ani și o întreagă istorie în mâna mea

Am întrebat o fetiţă de şase ani ce doreşte să îi aducă Moş Crăciun. Mi-a răspuns că cel mai mult îşi doreşte o tabletă pe care să fie multe, multe jocuri. Răspunsul ei m-a făcut să îmi pun, la rându-mi, câteva întrebări. Oare vor mai fi copiii în stare să aprecieze bucuriile mici, simple? Vor mai găsi aceeaşi încântare în atingerea unui ursuleţ moale de pluş, când s-au obişnuit deja cu ecranul rece al tabletelor şi al smartphone-urilor? Oare sunt singura care de Crăciun îşi doreşte un lucruşor a cărui principală trăsătură este simplitatea, când până și copiii vor tehnologie? Oare doar eu m-aş bucura dacă aş primi cadou o cană de ceai?
Îmi doresc o cană originală din care să savurez ceaiul meu preferat, în serile geroase de iarnă, iar aburii înmiresmați să se ridice leneși, parfumând întreaga încăpere. MagazinuldeCăni.ro ne oferă o gamă variată de astfel de recipiente, ba amuzante, ba croșetate, lucrate manual, din porțelan de cea mai bună calitate, magazinul online fiind paradisul oricărui iubitor de ceai și cafea, care dorește să savureze poțiunea preferată dintr-o cană cu totul specială. Eu m-am pierdut printre multitudinea de căni cu pisici. Cei care mă cunosc știu că sunt înnebunită după animăluțele astea pufoase și torcăcioase. Am găsit căni cu tot felul de pisici: jucăușe, îndrăgostite, cochete, ba chiar și o cană cu „pisica lui Rhett Butler”, după cum am numit-o, și cred că i se și potrivește porecla.



Apoi, a apărut ea. Cana ideală. The one and only. Acea cană care îți aduce aminte de o perioadă frumoasă a vieții, de tot ce ai trăit. De tot ce ai învățat în acel interval. E cana Istoria literaturii. Această cană e magică tocmai prin faptul că poți să ții în mână o întreagă istorie a literaturii, toate capodoperele literaturii universale, cu precădere engleză și americană. Apoi, semnăturile scriitorilor reprezentativi parcă te invită să meditezi la cum ar fi fost să stai la o ceașcă mare de ceai cu Ernest Hemingway, de pildă. Ți-ar fi dezvăluit ideile noului său roman? Ți-ar fi cerut o opinie, poate chiar să utilizeze o idee de a ta? Axa ce cuprinde periodizările literaturii engleze și americane mă duce cu gândul la cei trei ani de facultate, în care am studiat în detaliu fiecare etapă a literaturii engleze și americane, la bagajul enorm de cunoștințe pe care l-am luat cu mine în momentul absolvirii. Rotesc până la „kilometrul zero” cana plină cu ceai aromat de mentă, și ajung la începuturile literaturii engleze. Parcă mă și văd cum, în anul I de facultate, petreceam ore în șir în biblioteca Universității, încercând să dezleg povestea eroului Beowulf și a monstrului Grendel. Cât de dificil a fost să dezleg limbajul acela arhaic, greoi, parcă eram eroina propriei epopei. Rotesc puțin și ajung la capodoperele lui William Shakespeare, unde alte prezentări sunt de prisos. Ajungem și la perioada neoclasică, unde predilecția pentru ironie și satiră ne face să sorbim puțin ceai. Mai rotim cana și ajungem pe cele mai frumoase meleaguri ale literaturii engleze: romantismul și victorianismul. Îmi amintesc de calmul și armonia prezente în poeziile lachiștilor, de răzvrătirea noii generații romantice, de Byron, Keats, Shelley... Apoi îmi revin în memorie poveștile copiilor oropsiți din romanele lui Dickens, de snobismul bogaților din „Vanity Fair”, de umorul unic și inegalabil al comediilor lui Shaw... Inevitabil, îmi amintesc de cursurile și seminarele aferente, de profesorul care a trecut în neființă mult prea devreme și nu va mai putea sădi în sufletul altor generații de studenți dragostea și admirația față de aceste etape atât de frumoase ale literaturii engleze. E momentul în care realizez cât de norocoși am fost cu toții, câte cunoștințe am avut de „furat” de la acest om extraordinar. Și cât de frumos ne vorbea despre viață și moarte, concepte atât de fructificate de literatura romantică, despre infinitatea de perspective și interpretări ale morții, încât parcă s-a prea grăbit să o cunoască pe ce cea mai crudă, pe cea reală și eternă. Mă desprind cu greu de acest popas de pe axă și, ca pretext pentru a mai rămâne câteva clipe, mai sorb câteva guri din licoarea parfumată. Ajung și la modernismul care aduce atâtea inovații, la postmodernismul profund experimentalist. Mai sorb o înghițitură și observ că am trecut fără să îmi dau seama peste reperele majore ale literaturii americane. Sar peste etapele cu un pronunțat caracter politic și ajung la poveștile pline de întuneric ale lui Poe, la eroina lui Hawthorne, capabilă de orice sacrificiu, la Melville... Mai sorb o înghițitură, mai rotesc cana și îl trecem în revistă și pe Hemingway, bifez aici romanul care m-a impresionat cel mai mult, „A Farewell to Arms”, și conștientizez cât de norocoși suntem că trăim vremuri de pace, că războiul nu ne zdruncină țara și, implicit, propria identitate. Observ că am ajuns la celălalt capăt al axei, iar licoarea aromată a dispărut. Golul din cană mă întristează, căci călătoria a ajuns la final. Cana a executat o piruetă perfectă, ca o balerină de la operă, iar acum e timpul să cadă cortina.


Îmi doream de multă vreme ca „o cană de ceai” să însemne mai mult de 250-300 ml. 460 ml e mai mult decât perfect. Pentru o incursiune de o asemenea anvergură e nevoie de „combustibil”, căci nu e ușor să străbați atâtea secole și să întâlnești toate geniile literaturii fără o cantitate suficientă de ceai parfumat, care să îți poate simțurile prin istorie. 

În concluzie, MagazinuldeCăni.ro s-a gândit și la nostalgici, doar așa se explică existența acestei minunății de căni în oferta lor. Ei nu ne oferă o simplă cană, ci un „vehicul” care să te poarte în timp. „Combustibilul” e deja la infuzat, iar călătoria poate începe. Senzația de a ține o întreagă istorie literară în mână, plus trei ani din propria istorie, e unică. Ideea de a retrăi ambele istorii ori de câte ori vrem e de-a dreptul înălțătoare. E magică.


Articol scris pentru SuperBlog 2015

marți, 20 octombrie 2015

De n-ar fi fost...



Ne aflăm în era tehnologiei, trăim vremurile în care aproape că nu rupem o filă din calendar fără ca măcar o inovație tehnică să se fi petrecut. Dar să nu uităm că nu a fost așa dintotdeauna...

Astăzi vă voi spune povestea negustorului Caoutchoucsky, un întreprinzător iscusit din orășelul Rubbland, ce prin propriile forțe a ajuns să conducă o afacere ce îi asigura un venit mai mult decât satisfăcător. Acesta deținea cel mai mare supermarket din oraș, atât ca suprafață, cât și din punctul de vedere al sortimentelor vândute sau al numărului de clienți. Și pentru că prețurile erau invers proporționale cu mărimea supermarketului, numărul celor care treceau pragul magazinului creștea de la o zi la alta. La fel și cantitatea de marfă.
Într-o dimineață, însă, pe când casierele trebuiau să fie deja la casele de marcat, se iscă o grevă în fața biroului domnului Caoutchoucsky. Casierele nu voiau să își mai ocupe locurile, deoarece volumul mare de marfă pe care trebuie să îl ridice din cărucioarele de cumpărături ale clienților, le face să aibă mai dureri de oase și articulații, fapt ce le-ar putea pune sănătatea în pericol. Domnul Caoutchoucsky se simțea ca între ciocan și nicovală. Știa că trebuie să fie atent cu sănătatea angajaților, dar, în același timp, știa că își va pierde clientela dacă pe lângă faptul că cei care-și făceau de aici cumpărăturile trebuiau să urce marfa pe mesele lungi, de lemn, le mai cerea și să o împingă câțiva metri, după cum casiera scanează şi încasează banii de la clientul din față. Acesta însă le-a promis că va remedia situația cât mai curând posibil, și casierele s-au întors la locurile lor.
În ziua următoare au început schimbările. Caoutchoucsky angajase pentru fiecare casă deschisă câte un hamal, o matahală de om, de peste doi metri înălțime, având fiecare 200 kg forță brută, pentru a purta marfa clienților pe mesele acelea lungi, din lemn. Ce-i drept, casierele nu se mai plângeau de dureri de spate, iar confortul clienților era sporit. Dar matahalele costau: hrană, băutură, bani. Domnul Caoutchoucsky se întreba dacă va prinde perioada sărbătorilor de iarnă sau va da faliment înainte de a veni toamna. Trebuia să găsească altceva.
Profitând de faptul că urma un inventar si magazinul va fi închis publicului, Caoutchoucsky ordonă să se scoată toate mesele lungi de cinci metri, căci urmează o nouă „modernizare”. Apoi a concediat nămilele. În aceeași zi au fost aduse căruțe înguste și joase, dar lungi, la care vor înhăma un ponei, făcând astfel legătura dintre client și casa de marcat, fără a mai ridica la o înălțime atât de mare cumpărăturile. Ideea s-a dovedit a fi la fel de proastă ca și cea cu matahalele, deoarece costurile cu curățenia au crescut amețitor. Bunul simț ne obligă să nu dăm alte detalii.
Caoutchoucsky era disperat. Încerca să găsească o soluție pe termen lung, dar nu știa ce ar mai putea face. Așa că a apelat la un inventator excentric. Acesta i-a propus să înlocuiască doar poneii cu un soi de locomotivă în miniatură, urmând ca miniaturile de căruțe să fie urcate pe șine, legate de mini-locomotivă, purtând astfel marfa clienților. Și această soluție s-a dovedit a fi un eșec total. 
Într-o dimineață, ușa magazinului a rămas închisă. Doamnul Caoutchoucsky stătea în biroul lui, chinuindu-se să găsească o soluție eficientă și de durată. Ideea cărucioarelor era foarte bună și o folosea deja de ani de zile, problema este că, pentru a diminua riscul furtului din magazin marfa trebuia așezată pe ceva. Mesele nu au fost potrivite. Nici hamalii și nici carele nu au fost niște idei strălucite. Cu atât mai puțin poneii și locomotiva. Ar trebui ceva care să fie inspirat de tehnica pe care erau transportați, pe vremuri, buștenii, folosindu-se debitul unui curs de apă. Ar trebui ceva care să mute alimentele automat de colo-colo, dar să nu folosească apa, evident. Ceva mecanizat, și totuși maleabil, flexibil. Ceva elastic precum cauciucul... Evrika! Avea nevoie de niște benzi transportoare din cauciuc! Și pentru a se asigura că de data aceasta face cea mai bună alegere, s-a îndreptat în grabă înspre silozurile de la marginea orașului, unde văzuse cum tone întregi de grâu erau transportate pe o bandă de cauciuc lungă de zeci de metri. Aceste benzi transportoare de uz general, la scară mai mică l-ar putea salva de la ruină. După ce a stat de vorbă cu cei de la silozuri, știa și ce nume poartă salvarea lui: Elastimpex România. Elastimpex produce tot felul de benzi transportoare, plăci tehnice sau covoare din cauciuc, care ne fac viața mult mai ușoară, cei peste 20 de ani de experiență în domeniu fiind avantajul lor principal. Doar cumpărând de la profesioniști nu ai cum să dai greș. 
În scurt timp, supermarketul a acaparat din nou piața locală. Clienții așezau marfa pe banda din cauciuc, purtând-o ca un carusel, până în fața casierei. Iar domnului Caoutchoucsky i se umplea sufletul de bucurie și începea să se gândească mai mult la propria persoană. Poate ar trebui să mai dea jos câteva kilograme, poate că o bandă de alergat i-ar fi de folos. Fără să își dea seama, Elastimpex i-a pus viața în mișcare... pentru a doua oară!

Articol scris pentru SuperBlog 2015

duminică, 18 octombrie 2015

O nebunie de parfum!

Eram în căutarea parfumului ideal. Căutam un parfum cu totul și cu totul deosebit, nu doar un buchet pestriț de flori lichide. Și unde altundeva aș putea găsi acea poțiune specială dacă nu la parfumeria de pe strada Miresmei? Pășesc cu nerăbdare spre ușa veche, din lemn sculptat, și intru într-o încăpere luminoasă, umplută de o ceață aromată. În fața mea se întindeau șiruri paralele de rafturi și polițe, pe care zăceau sute, poate mii de sticluțe cu tot soiul de combinații de arome, toate așteptând să fie readuse la viață. Așteptau acea manevră de resuscitare aplicată pulveritatorului, ca apoi, după câteva ore de existență pe o piele fină, să se stingă discret, precum o stea.
„Parcă au trecut ore de când tot încerc să găsesc aroma ideală. Am în mână vreo zece fâșiuțe din carton, pe care le-am îmbibat cu lichide frumos mirositoare de la câțiva parfumieri celebri, dar... parcă le lipsește acel ceva”, îmi ziceam în sinea mea. Acum aveam dubii și mai mari despre cum ar trebui să fie ceea ce eu căutam, esența mea talisman, purtătoare de noroc. Acele ceasornicului alergau nebunește unul după celălalt, ca doi pui de pisică jucăuși, iar eu deveneam din ce în ce mai impacientă, căci în acea după-masă avea să aibă loc marea întâlnire cu un drag și vechi prieten. Era, evident, o întâlnire decisivă și aveam nevoie de un parfum care să-l cucerească în mod iremediabil. Văd o domnișoară cochetă care curăța de praf o vitrină din cristal și merg cu pas hotărât să o întreb: 
-Bună ziua! Aveți cumva și parfumuri Coty?
-Bună ziua! Da, sigur că avem. Mergeți tot în față, până în capăt, apoi o luați la dreapta.
I-am mulțumit pentru amabilitate și, cu hotărârea unui explorator, pornesc înspre țintă: raftul cu parfumuri de la Coty. Deja mă vedeam plecând cu parfumul ideal, doar mereu am fost încântată de aromele pe care le închideau ei în sticluțele acelea colorate și pline de viață și de rezistența lor pe pielea mea. Dar... surpriză! Deși am respectat indicațiile primite, mă pomenesc în fața unei uși aproape negre, cu o clanță de aramă, sculptată cu mare iscusință. Merg să o caut pe domnișoara care m-a îndrumat:
-Iar vă deranjez, dar... nu e niciun raft, nicio sticluță pe parfum acolo, doar o ușă. 
-Da, acolo.
Nonșalanța ei m-a umit. Mă îndrept din nou înspre ușa cu pricina. Bat discret și aștept o reacție, dar nu se aude nimic. Prind de clanța rece de aramă și deschid ușa. Abia atunci aud o voce joasă spunând:
-Intră cu încredere, te așteptam!
-Nu vă supărați căutam un parfum de la...
-Ai venit exact unde trebuie, ia loc! 
Era un om nu prea tânăr, dar excentric. Purta o mustață lungă, tunsă subțire, iar în cap avea o pălărie ciudată, de culoarea bobului de cafea. Ne așezăm la o măsuță simplă. În spatele lui zac sute de sticluțe cu esențe, etichetate corespunător.
-Îți dorești un parfum original, unic, nu-i așa? Se rezolvă! Noi, parfumierii, avem o vorbă: fiecare om își caută jumătatea, sufletul pereche, dar până să o găsească într-o persoană, oamenii caută și găsesc jumătatea lor... parfumată.
Nu am prea gustat aforismul parfumierului excentric, căci deja eram în întârziere. Cred că și-a dat și el seama de asta, pentru că a luat un soi de pahar Berzelius și mi-a spus:
-Aici va lua naștere parfumul tău. Trebuie doar să îți alegi trei note de vârf, trei note de mijloc și trei note de bază. Dar nu uita: crearea unui parfum e magie, iar paharul ce-l țin în mână e jobenul care va permite înfăptuirea magiei. Imaginația ta e bagheta cea magică. Joacă-te cu ingredientele, adaugă ceea ce simți tu că te reprezintă. 
Puțin sceptică în ceea ce privește rolul său de magician, cu imaginea unui „abracadabrant” penibil în minte, am început să-i înșir:
-Aș vrea, dacă se poate, ca notele de vârf să fie o picătură sălbatică de ploaie din pădurea tropicală, un bob de rouă, cules de pe iarba proaspătă, într-o dimineață caldă de vară. Și un strop din ciripitul vesel al păsărilor. 
Între timp, parfumierul magician picura în paharul Berzelius toate esențele enumerate de mine... spre sursprindere mea. Am decis, totuși, să continui:
-Ca note de mijloc, aș vrea un strop din rafinamentul și eleganța aurului, un gram de nectar de fericire și puțin praf de stele, lăsat la macerat în picături de soare lichid, timp de trei nopți.
Parfumierul îmi urma instrucțiunile de zor, picurând în pahar toate esențele menționate de mine. Deși uimită, merg mai departe cu „jocul”:
-Iar ca note de bază, aș vrea un balsam obținut prin amestecarea mai multor „flori rare”, cum ar fi Bunătatea, Generozitatea, Respectul și Iubirea. Și încă un praf de eleganță și două raze de soare.
Bătrânul excentric amestecă de zor preparatul, iar apoi îl turnă într-o sticluță rotunjoară, de culoare roz, pe care mi-o înmânase. Avea și o inscripție, neagră, dar nu reușeam să îmi dau seama ce scria pe etichetă. Identificam siluetele a trei litere, dar nu îmi dădeam seama care anume. 
-Nu dorești să îl încerci? Îți recomand să îl aplici pe încheietura mâinii stângi, așa va ajunge mai repede la inima ta, zise parfumierul zâmbind.
L-am aplicat. În aer s-a răspândit cel mai bogat parfum pe care l-am simțit vreodată. Era o aromă cu totul și cu totul deosebită, ceva ce profanul meu simț olfactiv nu mai cunoscuse. Eram încântată, dar și stupefiată, în aceeași măsură. 
-Dar... Dar... Cum ați... reușit? Aceste arome... sunt imposibile!
-Ține minte! În lumea parfumului și a aromelor nimic nu e imposibil.
-Refuz să cred! continuam eu cu mare uimire. De unde aceste esențe?!
Parfumierul schiță un zâmbet cald și îmi zise:
-Draga mea, natura ascunde multe secrete frumoase. Și, în măreția și perfecțiunea sa, alege să le ascundă în „recipiente” la fel de frumoase. În flori de pildă. Tot ce am făcut eu a fost să deschid aceste „recipiente” în care natura își păstrează tainele și să le amestec după voia ta. Ai vrut un strop de ploaie de la tropice, ți-am dat aroma orhideei scăldate de picăturile năzdrăvane. Ți-ai dorit aroma unui bob de rouă, eu am pus esența bujorului încununat de mii de stropi, o vară întreagă. Și ce poate încorpora, în ființa lui, mai bine trilurile păsărilor decât un măr crescut pe ramul unde își cântau simfonia vrăbiile și mierlele?
Ascultam uimită vorbele parfumierului, iar el continua:
-Nicio aromă nu poate reda mai bine rafinamentul decât vanilia Bourbon, iar fericirea se ascunde în petalele înmiresmate ale iasomiei. Praf de stele? Strălucirea rece a galaxiilor îndepărtate o regăsești și în moscul aromat. Iar virtuțile pe care foarte frumos le-ai numit „flori rare”, le regăsești în căldura ambrei. O raritate prin definiție. Iar, la cererea ta, am mai adăugat puțină vanilie și un gram de mosc. Iată rezultatul!
-Acesta nu este un parfum, e magie! Își va păstra aroma pentru o eternitate? am întrebat eu cu naivitate.
-Precum florile care intră în compoziția lui, aroma se va ofili. În sticluță sunt niște boboci, iar când îi pulverizezi, ei se deschid. La un moment dat se vor ofili, e legea firii, mi-a raspuns el cu blândețe.

Pe când bătrânul parfumier își termina discursul, începuse să se audă melodia „Wide Awake”, de la Katy Perry. La naiba! E alarma telefonului! E deja ora 8. Ce noapte! Ce vis! Dar... a fost doar un vis? Imposibil! Am simțit acea aromă atât de intensă, atât de bogată... Eram vizibil dezamăgită, căci era ziua marii întâlniri, iar eu trebuia să iau toate parfumeriile la rând, în căutarea unei arome inedite.
Ies din casă, văd în cutia poștală o groază de plicuri: factură, factură, mandat poștal, factură, pliant... Pliant? Era un pliant cu o poză a lui Katy Perry. Lângă artistă era reprezentată o sticluță de parfum. Deci există un nou parfum Katy Perry, de la Coty. „Încearcă-l chiar acum! Disponibil în parfumeria ta preferată”, asta scria pe pliant. Dar sticluța aceea... Sunt, oare, paranoică sau chiar seamănă cu recipientul visat? 
Ajung la parfumeria din centru. Vitrinele erau împânzite cu imaginile cântăreței mele preferate, ținând în mână noul ei parfum, parfumul Mad Potion. Intru și mă cuprinde un sentiment de deja-vu. Zăresc standul Coty și aplic pe încheietura mâinii stângi licoarea parfumată. De ce la încheietura mâinii stângi? Ca să ajungă mai repede la inimă. Bun sfat poți primi într-un vis! Deodată înlemnesc. Cred că am și albit la față. M-am pierdut în mireasma emanată de acest parfum. M-am trezit din starea aceea de semi-inconștiență abia când una din fete a venit să îmi ofere o mostră a acestui parfum. 
-Mulțumesc, dar nu am nevoie de mostră. Acesta e parfumul pe care l-am visat! Nu îmi vine a crede că există cu adevărat un parfum care să înglobeze ciripitul păsărilor, razele soarelui, praful de stele și eleganța aurului și sălbăticia ploii tropicale și...
Mi-am întrerupt brusc discursul, căci vânzătoarea deja mă privea cu o oarecare nedumerire, credea că aberez. Nu mi-a păsat. Cu siguranță asta era ziua mea norocoasă. „Acest parfum e o amuletă și va fi, în mod cert, cheia spre inima lui! E o nebunie de parfum!”

Articol scris pentru SuperBlog 2015

vineri, 16 octombrie 2015

Un vis de 5000 de euro

Cu 5000 de euro cu siguranță poți face multe. Îți poți reînnoi garderoba, poți pleca într-o vacanță exotică, ba chiar îți poți achiziționa o mașinuță nu foarte pretențioasă. Cu alte cuvinte, fiecare își poate transforma în realitate un vis, o dorință. Un citat foarte popular din romanul „Alchimistul”, a cărui paternitate și-o asumă Paolo Coelho, spune așa: „Când îți dorești ceva cu adevărat, tot Universul conspiră pentru îndeplinirea visului tău.” Dar, câteodată, ai impresia că Universul îți dă un bon de ordine și trebuie să stai la coadă până îți vine rândul. Sau trebuie să aștepți câteva luni, poate câțiva ani, să faci economii, în cazul în care realizarea visului tău stă într-o sumă.

Atunci când un vis pare prea îndepărtat, oamenii își ridică privirea spre cer și caută cea mai strălucitoare stea, să-și pună dorința arzătoare. Dar puțini sunt cei care au aflat că steaua norocoasă se află... la doi pași de noi, aici pe pământ, la cea mai apropiată sucursală a Băncii Transilvania. Este vorba despre cardul de cumpărături STAR, cheia spre îndeplinirea celor mai îndrăznețe proiecte.

Cel mai mare vis al meu nu este să îmi reînnoiesc garderoba, nici nu îmi doresc cel mai performant și scump telefon, din contră. Doresc să mă întorc și să mă bucur de o viață liniștită, departe de agitația și noxele orașului, în satul părinților mei, în casa bunicilor. Drept urmare, cu 5000 de euro aș renova casa veche de peste 100 de ani, astfel încât să-și păstreze aerul rustic. Din lipsa fondurilor am amânat foarte mult începerea lucrărilor, în ultima perioadă axându-ne pe curte, unde am construit un foișor, am amenajat un colț plin cu flori colorate și parfumate și am transformat întreaga curte într-un umbrar, conducând fire de viță-de-vie peste curtea principală.
Pentru casă e nevoie de investiții serioase, dar faptul că programul STAR oferă posibilitatea de a cumpăra cele necesare în rate fără dobândă, ne dă încredere că proiectul nu va mai fi amânat pentru multă vreme. Concret, operațiunea „Casa Rustică” cuprinde următoarele etape principale. În primul rând, tavanul este tipic țărănesc, cu grinzi din lemn natur, care trebuie lăcuite cu un lac special, pentru a le păstra sănătatea și culoarea lor naturală. În al doilea rând, tencuiala interioară trebuie refăcută, iar apoi pereții vor fi zugrăviți simplu, în alb. Apoi, ar fi nevoie de o baie care, din nou, trebuie să păstreze rusticitatea casei, să fie în armonie cu restul încăperilor, iar pentru asta ar fi nevoie de obiecte sanitare, gresie și faianță care să imite piatra sau lemnul. M-am bucurat când am văzut că Praktiker este magazin partener în acest program, deoarece la ei am găsit cel mai mic preț la lacul protector pe care l-am folosit în curte, pentru fântână și garduri. De asemenea, la ei am văzut o gamă largă de gresie, faianță și obiecte sanitare, inclusiv modele care corespund planurilor mele. Iar pentru că la cumpărături din magazinele partenere primești puncte STAR, un punct fiind echivalent cu un leu, poate reușesc să îmbogățesc și curtea cu tot felul de pitici sau pomișori ornamentali de la magazinul nostru preferat din sectorul Casă&Grădină.
În ceea ce privește decorațiunile, tocmai faptul că bunica a păstrat cu atâta dragoste diverse obiecte lucrate de mâinile ei, m-a făcut să prețuiesc arta populară și să îmi doresc să păstrez viu spiritul rustic. Măcar la țară. Când mulți oameni din sat își construiesc case cu etaj, încălzite de calorifere, eu vreau să păstrez simplitatea de odinioară, să mă bucur multe ierni de acum înainte de parfumul de lemn ars, de aroma cartofilor copți în cuptorul de la sobă, alături de o ceapă suculentă, crescută în propria grădină. Să savurez gustul unic al supei de găină, gătită lent de flăcările leneșe ce ard în sobă, de sarmalele ce bolborosesc în oala de lut, din cauza plitei încinse. De gustul autentic al pâinii prăjite pe plită, cu un strop de usturoi, gust pe care niciun toaster electric nu-l va putea oferi vreodată. Dacă alții își pun în camere mochetă, eu vreau să aștern pe jos preșurile țesute în război de bunica, dacă unii consideră că e la modă să pui pe perete un televizor LCD, eu cred că acolo e locul unui ștergar lucrat de străbunica, prin 1930.

Exemple de ștergare țesute și alese în război, cu colțișori din „cipcă” lucrată manual.
Dacă toți vecinii de pe „uliță” se fălesc cu perdele noi, din nylon, made în China, eu vreau să atârn în toate geamurile perdele dantelate lucrate manual. Din cipcă, căci așa se zice pe la noi. Și ce frumos ar arăta perdelele acestea tradiționale prinse de niște galerii din lemn, cu siguranță mi-ar mai rămâne bani și pentru așa ceva! Iar pentru ușile interioare, avem draperii cu motive populare... tot din cipcă.
Exemple de draperii din „cipcă”, diverse motive populare.

Iată ce aș face eu cu 5000 de euro. Cardul STAR nu e un simplu card de credit, e chiar steaua norocoasă ce îndeplinește orice vis, „mi-aș dori...” și „mi-ar plăcea...” devin „îmi place!”. Transformă, așadar, orice dorință în realitate. Nouă ne rămâne doar să ne bucurăm și să trăim aievea propriul vis.


 Articol scris pentru SuperBlog 2015

joi, 15 octombrie 2015

Biroul din castelul urban

Pe meleaguri îndepărtate, la sute de kilometri de zbuciumul Bucureștiului, în cetatea de pe malul Crișului Repede, în Oradea, mai precis la parterul unui castel ceaușist, cu patru etaje, construit prin 1974 cu orientare spre nord, trăia blogerița care tocmai scrie acest articol. Și cum tasta ea de zor, mâinile îi deveneau din ce în ce mai reci. Se ridică de la birou, conectează la curent un radiator și își acoperă piciorele cu o păturică. „Iar vine perioada aia groaznică, de dinainte de a se da căldura în calorifere, când mor de frig. Parcă aș fi într-o peșteră!” Așa plângea biata blogeriță din cauză că blocul nu avea izolație termică. „Degeaba te străduiești tu, micuț radiator să încălzești încăperea rece ca o grotă, ce îmi ține loc și de dormitor, și de birou, și de sufragerie uneori. Cred că, dacă aș solicita o termografie, ar rămâne cu toții uimiți de câtă căldură iese prin pereții goi. Așa e cu blocurile astea vechi și nereabilitate... Pereții goi înseamnă și buzunare goale din cauza facturilor foarte mari și încăperi goale și reci...” Și mare dreptate are. Dacă ar fi fost după ea, ar fi izolat termic întregul castel, dar asta nu ține doar de ea, ci și de opinia căpcăunilor care mai locuiau aici. 

Termografie a unui bloc nereabilitat. Se pierde cam multă căldură, nu-i așa?

O, sărmană blogeriță, degeaba aștepți tu cu nerăbdare furnizarea agentului termic în calorifere, căci ceea ce ar fi trebuit să fie aliatul tău în optimizarea consumului de energie, adică repartitoarele montate pe caloriferele din casă, e de fapt inamicul tău, căci căpcăunii înțeleg prin „economie” oprirea lor totală. Și de lucrul ăsta ți-ai dat seama ușor, pentru că în toiul iernii coloana de retur e rece ca gheața de la jumătate în sus. Drept urmare, degeaba vei roti repartitorul pe poziția maximă, căci o parte din căldura ta va străbate pereții subțiri cât cartonul și va încălzi și peșterile lor. Cu repartitoarele fixate pe 0. Mereu fixate pe 0. Se pare că ești printre singurele persoane din acel castel care înteleg că optimizarea consumului se referă la faptul că atunci când afară e frig, dar nu ai nevoie de căldură ca în saună sau pleci de acasă pentru o vreme, poziționezi repartitorul pe poziția 1 sau 2, nu pe 0.

În ceea ce privește consumul de energie electrică, blogerița a demonstrat că este destul de responsabilă și conștientă că resursele sunt epuizabile, că trebuie să avem grijă de ele. Recent și-a înlocuit toate becurile cu incandescență cu becuri economice, pe care le stinge când iese din cameră, întotdeauna își decuplează încărcătorul de la priză când telefonul îi dă de veste că s-a încărcat, nu își lasă laptopul pornit atunci când nu are treabă cu el, ba chiar și când îl folosește îi setează luminozitatea pe un nivel minim. În acest fel își ferește și ochii de o lumină prea puternică, dar salvează și energie electrică. Când pleacă de acasă pentru câteva zile, deconectează de la prize aproape toate echipamentele electronice și electrocasnice din casă, mai puțin frigiderul și congelatorul. 

În concluzie, în ceea ce privește consumul de energie electrică, factura o ia razna doar în perioadele de primăvară și toamnă, când furnizarea de agent termic este sistată, căci radiatorul destul de vechi este un fel de Fomilă, el devorează cantități mari de energie electrică pentru a încălzi pereții reci, o parte importantă din căldura obținută dispersându-se însă rapid în exterior sau spre căpcăunii din jur, din cauza lipsei izolației termice. Probabil aici ar aduna blogerița câteva minusuri importante dacă s-ar muta într-o căsuță cu centrală proprie și ar vinde apartamentul, căci certificatul energetic nu minte, iar orientarea proastă a apartamentului plus perceperea de către vecini a conceptului de „economie” ca fiind egal cu „consum zero”, scad performanța energetică a imobilului. 

Articol scris pentru SuperBlog 2015

Keep calm and let me do your make up

E o zi mohorâtă la Oradea și plouă cu găleata, semn că toamna își intră în drepturi. E una din acele zile în care pijamalele îți devin o a doua piele, când ești învelit în plapuma caldă mai ceva ca o pradă încolăcită de un boa constrictor. Dar trebuie să ieșim de la căldurică, să dezlipim pijamalele de pe noi, căci astăzi ajung tricourile cu personalitate de la tshirts.ro. Foarte drăguță inițiativa sponsorilor de a ne da ocazia să ne bucurăm de un tricou amuzant sau personalizat. Și pentru că în magazinul de tricouri sunt aproximativ 200 de modele disponibile, plus infinitatea proprie de idei, decizia a fost grea. Inițial, mi-a atras atenția cel cu mesajul „Frec menta”, dar am renunțat pentru că era prea tristă povestea circumstanțelor în care am ajuns să tai frunză la câini. Apoi, m-am oprit la cel cu „Nu am nevoie de Google, nevastă-mea le știe pe toate”, dar nu mi se potrivea mesajul în totalitate, așa că am vrut să îl adaptez, cu un mesaj pentru „hateri”, să fie „Nu am nevoie de Google, le știu deja pe toate”, dar iar nu ajungeam nicăieri. Așa că am ales să îmi personalizez un tricou care să surprindă partea constructivă a acestei etape din viața mea: machiajul și pasiunea pe care o am pentru această formă de artă. Drept urmare, „Keep calm and let me do your make up” să fie! Cu atat mai mult cu cât ideea tricourilor reprezentative pentru un business mi se pare foarte originală și utilă, iar dacă sunt și haioase, cu atât mai bine. Am ajuns la această concluzie când am văzut, la un restaurant cu autoservire din Timișoara, că fetele aveau, și cred că încă au, tricouri cu mesaje care îți atrag atenția, pe care nu le uiți așa ușor, de exemplu: „Mâncarea e ca dragostea: trebuie să pui suflet!” sau „Specialitatea casei: răbdări prăjite”. Aceste mesaje nu au cum să nu îți smulgă un zâmbet în cea mai proastă zi și să nu te simți „ca între prieteni”. Aș fi vrut să vă spun mai multe, dar tocmai ce m-a contactat curierul. Tricoul meu e aici!

Curierul a fost foarte amabil, prompt, iar ambalajul este intact... Desfac cu nerăbdare plicul. E ca și cum Moș Crăciun ar fi venit cu două luni mai repede. În avanpremieră. Și iată-l: tricoul meu cu personalitate. Îl îmbrac, fac niște poze (între timp, ceasul face tic-tac, tic-tac de vreo 1000 de ori, până iese poza cea bună) și trecem la fapte... la recenzie.

Aspectul general: Tricoul a fost împăturit foarte frumos și ambalat cu grijă, să nu se șifoneze. Poate mi l-am ales puțin mare, cred că îmi era bună și mărimea S, dar oricum intenționam să îl port peste un tricou cu mânecă lungă. Plus că trebuie să am mobilitate când machiez pe cineva.

Calitatea materialului și a imprimării: Ambele fără cusur. Am o manie când cumpăr haine, online sau nu, trebuie să le întorc pe toate părțile ca să mă asigur că nu au defecte. Tricoul acesta a trecut cu brio de scanarea minuțioasă cu „infraverzii” din dotare. Tricoul e dintr-un bumbac destul de gros, „de categorie grea” dacă ar fi să ne luăm după eticheta care îl descrie ca fiind „heavy cotton”. Imaginea imprimată este... HD! Pentru că se văd și detaliile acelea delicate din fundal, care credeam că vor fi neglijate sau că nu vor putea fi surprinse cu atâta acuratețe.

Procedura de comandă: Foarte simplă și comodă. Fără niciun dubiu că totul la acest magazin online e foarte comod! Oricine își poate personaliza un tricou la un preț foarte bun. Tot ce trebuie să faci e să ai o imagine reprezentativă pentru tine și să urmezi pașii: selectarea culorii tricoului, selectarea mărimii, introducerea și potrivrea imaginii. Totul e atât de simplu încât parcă mai lipsea numai butonul „PRINT”, să iasă tricoul direct din imprimanta de pe birou. Un mare avantaj este și că tu, ca și client ai o contribuție și poți să-ți previzualizezi produsul creat. Clar nu vei deveni Cătălin Botezatu din două click-uri, dar dacă ai în minte imaginea tricoului perfect, cei de la tshirts.ro vin cu experiența lor de peste 10 ani în domeniu, iar rezultatul nu are cum să nu fie pe măsura așteptărilor.

Un tricou cu personalitate: Îmbrăcămintea pe care o porți trebuie să te reprezinte pe tine, nu să țină cont de o anumită tendință. Tricoul mi se potrivește în primul rând pentru că am ales să fie roșu, una dintre culorile care-mi sunt cel mai dragi. Majoritatea derivate din roșu. La nivel fizic, multe persoane mi-au spus că este culoarea care mi se potrivește cel mai bine, având în vedere culoarea ochilor și a părului. Roșu simbolizează entuziasm, putere, căldură, încredere, dinamism. În unele culturi chiar noroc și prosperitate. Adică tot ce am nevoie pentru această mică „afacere”, pentru acest prim pas oficial în lumea machiajului. Iar mesajul imaginii completează simbolistica cromatică. Prin acest tricou, pe care îmi propun să îl port de fiecare dată când vor veni prietenele mele să le pregătesc pentru un eveniment, vreau să le transmit că sunt sigură pe mine, pe mâna mea, pe imaginația mea. Că nu voi comite greșeli care să le facă să arate ca pânza unui pictor beat, chiar dacă sunt la început. Să se relaxeze, sunt pe mâini bune. Keep calm and let me do your make up!

P.S. Nu mă pot abține să n-o zic și ca pe la noi, în Crișana: Șezi blând și lasă-mă să te feștesc! 
P.P.S. Cred că acesta va fi mesajul de pe următorul tricou!


Articol scris pentru SuperBlog 2015

sâmbătă, 10 octombrie 2015

Lupta împotriva firionilor

Pe „front” se adună în jurul unui căpitan major o armată întreagă de „firioni”. Cum? Nu știți ce sunt aceia, firioni? Sunt acei inamici care apar cu miile pe pielea noastră și devin vizibili când ne e lumea mai dragă, când e vremea mai bună de mers la plajă, când suntem mai nerăbdătoare să purtăm fustița aceea scurtă și vaporoasă care se asortează cel mai bine cu o piele a picioarelor fină, foarte fină. Mai fină decât senzația de mângâierii unui gazon. De ce îi „alint” firioni? Pentru că, într-un fel îmi amintesc de celebrii minioni: sunt mulți, mici dar sâcâitori și îți dau senzația că mereu chicotesc și râd de tine, cea care încerci să le faci felul. Plus că, în încercarea de a scăpa de ei, las în urmă un dezastru, ca într-un film de comedie, ca să nu spun ca la desene animate. Încerc să îmi imaginez ce ar spune ei... Dacă i-aș auzi...

Căpetenia lor, cel mai vârtos și cel mai... înalt dintre firioni tocmai ține un discurs despre victoria lor:
-Bravi firioni, iată-ne în fața unei noi victorii! Ne-am redobândit teritoriul, în ciuda piedicilor puse de inamica noastră numărul unu! Trăiască firionii!
-Ura! Ura! se aude mulțimea scandând.
-Totuși, trebuie să rămânem fermi, deoarece Inamica pune la cale, cu siguranță, un alt plan. Un plan alpha!
Firionii devin agitați și temători.
-Curajoșii mei! Carpe diem! Carpe diem! Așa spuneau latinii!
-Cine erau „lavinii”?, se aude glasul unui firion mai prostuț.
-Latinii, incultule! Latinii erau cei care nu cunoșteau atâtea metode de a scăpa de mine, de tine, de noi. Nu contează... Ceea ce trebuie să știți este că, indiferent de câte ori va încerca Inamica să scape de noi, noi tot nu vom dispărea pentru totdeauna, neamul nostru nu va pieri în veci!... Asta doar în cazul în care nu va cădea peste noi o lumină puternică, vreo rază a unui OZN, ceea ce e cam puțin probabil, în fine... Carpe diem!
-Ura! Ura! se aud firionii din nou.
-Bravii mei, propun să profităm de aceste momente liniștite (până la următoarea epilare, care cu siguranță nu va avea loc prea târziu) să ne adunăm forțele, iar între timp putem să facem haz de necaz, să ne amintim de toate întâmplările haiose prin care a trecut Inamica doar ca să scape de noi.
Firionii chicotesc și își amintesc prin ce întâmplări au trecut de-a lungul timpului. Firionul-șef îi oprește cu un glas ferm:
-Unde este Firicel Moreno, cel despre care Inamica s-a mai plâns într-o ediție SuperBlog anterioară?
Din mulțimea adunată se aude un glas înecat:
-Aici sunt, Pilozitatea Ta!
-Arată-te, Moreno! stăruiește comandantul!
-Nu pot, m-am transformat în „cârtițoi”. E de la bâzâitoarea aceea numită epilator. Cresc pe sub piele, dar tot răul spre bine, voi trăi mai mult de data asta... Mă auziți?
-Îmi pare rău, soldat Moreno, dar nu am înțeles aproape nimic, zise firionul cel mare. Altcineva? Cine vrea să povestească o întâmplare haioasă?
Luă cuvântul Nina-Melanina:
-Deși noi suferim cel mai mult atunci când Inamica folosește ceara (cică e preferata ei, că rezultatul durează mai mult) parcă atunci mă amuz mai tare. Ați vazut-o cât se chinuie să încălzească benzile de ceară? În timpul iernii ba le pune pe calorifer, ba le încălzește cu foehn-ul, orice ar face, la final toate în jurul ei sunt lipicioase, pline de ceară. Are ce curăța! Hahaha! Sau mai bine zis, la câtă ceară rămâne pe tot ce atinge ar putea inventa noi tipuri de epilare: epilarea cu palma, epilarea cu caloriferul... Hahahahaha! Să nu mai vorbesc de primele ei „întâlniri” cu ceara. Eu mereu scăpam de benzile acelea afurisite. O vedeam cum o treceau transpirații reci, iar în momentul în care voia să tragă, număra până la trei: „Unu... doi... trei!”. Și iar de la capăt: „Unu!... Doooooi!... Treeeiii!”. Și apoi izbăvirea, strigătul de izbândă al spartanilor: „Aaaaaaaaaaaaaaaauuuuuuuuuuuuu!!!”.
Cu toții râd în hohote.
-Eu unul am râs copios când am văzut-o încălzind acele benzi cu ajutorul căldurii emanate de becul incandescent al lampei de la birou, de parcă ceara ar fi fost Icar zburând spre soare, zise râzând cu poftă Perișor Moreno, fratele lui Firicel Moreno. Cică se teme să folosească ceara clasică, cea care se încălzește pe foc, din cauză că se poate supraîncălzi. Bine că nu s-a gândit (încă!) să folosească un aparat electric de încălzire a cerii și bine că n-a auzit încă de cât de accesibile sunt kiturile pentru epilare de la Total Pro Beauty, care fac epilarea mult mai ușoară și rapidă, fără ca la final să pară că prin casă a poposit vreo familie de albine care intenționează să își facă un stup aici și fără riscul de a se arde cu ceara mult prea caldă. Și, pe lângă asta, ceara este îmbogățită cu miere, cu aloe vera, cu tot felul de extracte, care o fac potrivită și pentru cea mai sensibilă piele.
-Liniște, Perișor Moreno! se răsti căpitanul. Nu-i da idei! Dacă ne aude, praf ne face!
Toți au tăcut, numai unul continua să râdă cu poftă.
-Ai ceva de spus, Brunețel? zise căpitanul pe un ton dur.
-Iertați-mă, Pilozitatea-Voastră, dar pe când erați captiv în foliculul Excelenței-Voastre, eu, puțin decapitat, ce-i drept, căci pe atunci banda cu ceară doar a rupt puțin din mine, am asistat la un show mai amuzant decât orice banc de pe lumea asta. Inamica rămăsese fără șervețel care înlătură ceara. Ulei special nu avea, așa că a dat iama în bucătărie, începând să înlăture ceara rămasă pe piele cu ulei de floarea-soarelui. Aș fi vrut s-o întreb: „Hei, pisi, prăjim și noi o chifteluță, un șnițel?”...
Firionii încă râdeau în hohote, când o mare de ceară în doboară brusc la pământ. Simțeau cum o pătură ca de hârtie se lipește de ei, iar apoi: marele genocid, defrișarea cu o ceară naturală încălzită optim.

Le-am venit de hac! Pe data viitoare, propun un alt final:

Căpetenia firionilor privi în sus, începând a striga ca din gură de șarpe:
-Firioni! Vin extratereștrii!
N-au mai apucat să își dea seama ce i-a lovit. Inamica apelase la echivalentul bombei nucleare, distrugând miile de firioni cotropitori. Nu a fost niciun atac extraterestru, nici vreo rază a unui OZN, nici bombă de distrugere în masă n-a căzut. Firionii au fost exterminați cu ajutorul revoluționarului aparat Silkn Glide, un epilator HPL vândut de Total Pro Beauty, ce promite să scape pe oricine de armatele micilor cauzatori de coșmaruri. Iar rezultatul va fi pe viață, grație celor 50.000 de impulsuri pe care le emite.

Adio, firionilor! Acum eu am învins!


Articol scris pentru SuperBlog 2015

miercuri, 7 octombrie 2015

O ștampilă zâmbăreață


A fost odată, ca niciodată, o ștampilă pe nume Zâmbăreața. Deținătoarea ei, adică bloggerița care tocmai scrie această poveste, a câștigat-o tot la SuperBlog, deci Zâmbăreața este tare mândră ca are șansa să își spună povestea, ce a mai făcut ea din 2013 încoace.

duminică, 4 octombrie 2015

Ileana Cosânzeana cea modernă și părul ei de aur

A fost odată, ca niciodată, în anul de grație 2015, o preafrumoasă fată de împărat. O chema Ileana Cosânzeana și era fiica Împăratului Verde. Era cea mai frumoasă fată din împărăție și avea un job la o multinațională importantă, drept urmare, fata atrăgea privirile tuturor flăcăilor de pe acele meleaguri. Așadar, toți feciorii o îndrăgeau, iar fetele o invidiau mai ales pentru părul său lung, frumos și sănătos pe care Ileana îl purta ba întins, ba bucle, după cum erau tendințele. Frumusețea fetei a atras însă și antipatia Mumei-Pădurii care a pus la cale un plan malefic: a decis să trimită un spiriduș care să îi fure Ilenei cea mai frumoasă podoabă - părul.

vineri, 2 octombrie 2015

Legenda aromelor pierdute


Foto: arhiva personală
Nu departe de Orșova, pe o pajiște înverzită și înmiresmată de miile de flori de câmp ce dansau în bătaia suavă a vântului, stătea un moșneag. Peisajul era sublim: cerul era senin, soarele strălucea îngemănându-se parcă cu oglindirea sa în apă, precum un Narcis ce se îndrăgostește de propria-i imagine, iar apa era limpede ca lacrima unui copil. Pe malul sârbesc se zărește un sătuc, iar depărtarea face casele să pară doar niște miniaturi, ca și cum acolo ar fi ținutul Lilliput. Orice vizitator rămâne impresionat de peisajul complet. Dar ochii bătrânului, care au văzut atâtea, nu privesc admirativ la tot ce-i în jur, ci, mai degrabă critic, ațintiți undeva spre mijlocul cursului de apă, acolo unde Dunărea bolborosește, de parcă ar vrea să destăinuie un secret arzător, o poveste nespusă. Îi este dor, dar depărtarea îl desparte de tot ce îi era mai drag. E o depărtare ce nu se poate parcurge, căci nu se măsoară în kilometri, ci în ani. O lacrimă cade pe obrazul brăzdat de vreme al bătrânului și strânge cu fermitate din pleoape, încercând să pună piedică șiroaielor de lacrimi care izvorăsc din străfundul sufletului. Cu greu, reușește să-și potolească lacrimile, dar nu și lanțul de imagini din trecut care se perindă în fața lui precum un alai fantomatic. Sunt amintirile. Bătrânul își amintește cu nostalgie de tinerețea sa. Era un bărbat chipeș și fetele din sat îl îndrăgeau tare mult. Dar el îndrăgea o îndrăgea numai pe una...